Monday, March 11, 2013

His name is Robert Paulson


CF dă peste toți dubioșii. Locuri prin care eu nici cu gândul nu ajung, pline de mister, spiritualitate și o profundă înțelegere a lumii.

Cum am mai spus, toți românii se pricep la fotografie și la artă. TOȚI. Nu numai că se pricep, sunt specialiști.

Fotografia, o arta ingaduita doar unora pana nu demult, a devenit din ce in ce mai accesibila inspre zilele noastre. Suntem inconjurati de instantanee luate naturii si oamenilor in diverse ipostaze. Aproape toti avem un aparat de fotografiat sau macar un telefon cu camera si “tragem poze” ori de cate ori simtim nevoia. Si atunci unde mai este arta? Unde mai este unicitatea unei fotografii?

Evident, trebuie arta. ARTA, oh ARTA. Și la baie că trebuie să iasă arta. Uite ce maro deschis e. Ce formă frumoasă, abstract-expresionism. Și ce context. Oh, ARTA.

E fascinant alergatu ăsta după nemurire și în același timp mi se pare un pic trist. SPOILER ALERT: Make the best of it. Nu e nimic după, țeapă. Așa că, rahatul din WC trebuie să fie transcedental vieții, morții, sufletului și uitării bla bla epistemologie bla bla eros bla bla.

De ce nu ai "trage poze" (idiot alert: pune ghilimele că nu are destule cuvinte) pentru tine, mă-ta, prieteni și prietenă? De ce orice căcat trebuie să fie artă, can't we have anything nice fără să o ardem în fâsuri artistice?

Să vezi ce frumos m-am pișat de dimineață. Un galben-muștar care simbolizează florile de primăvară, un jet puternic care simbolizează masculinitate și splash-ul... dar ce splash... arta!

Pana nu de mult nici macar nu mi-am pus astfel de intrebari si nici nu am stat prea des sa analizez in detaliu vreo fotografie. Dar am descoperit fotografiile facute de un prieten si am inceput sa le vad sufletul. Si mi-am dat seama ca am vazut o puzderie de poze la viata mea, dar prea putine cu suflet. E adevarat ca fiecare spune o poveste a momentului in care a fost facuta, ca fiecare reprezinta o amintire draga celor care sunt prinsi in ea sau celor care au facut-o, dar asta nu inseamna ca au suflet. Nu din punctul meu de vedere.

Fotografie Kirlian aș spune, dar nici măcar scam-ul ăla nu vedea suflete, erau doar aure, ce dracu. Deja e sufletism aici.
Poate sunt eu un barbar lipsit de sentimente fine și nu înțeleg. SUFLETUL, ARTA.

Jetul meu de dimineață se ondula discret până să ajungă în apa. Un jet minunat, în care mici reflexii se jucau într-un mic univers care mi-a adus aminte de copilărie. Simțeam că sunt una cu Gaia, jetul mă conecta cu lumea, de la mine la apa din WC, pe țeavă în bazinele subterane unde șade o lume plină de povești, din bazine în apa mării iar din mare în ocean. Sufletul meu... sufletul pământului

Apoi mi-am vazut propriile fotografii facute de altii. Si am comparat. Si am ajuns sa inteleg cum ma vad acei altii pe mine. In unele poze sunt doar redata, in altele am suflet. Surprinzator e ca oameni pe care ii cunosti de-o viata doar te redau si altii pe care abia i-ai cunoscut reusesc sa te puna cu totul intr-o fotografie.

Sunt neatent. Am problema asta de când mă știu. Dacă textul nu prezintă interes, tind să citesc pe diagonală. Așa că, am citit de trei ori "retardată" în loc de redată.

Iar dupa toate astea am inceput sa trag concluzii… Pana la urma o fotografie e o relatie de empatie intre doua suflete – al fotografului si al imaginii ce se vrea a fi surprinsa (fie ea fiinta, obiect sau stare). Uneori un fotograf neexperimentat si nedotat corespunzator poate face o fotografie extraordinara doar pentru ca cele doua suflete s-au intalnit la momentul potrivit. Iar alteori cel mai bun fotograf se chinuie ore in sir sa surprindra ceva si tot nu reuseste.

Mă întreb ce înseamnă fotografie extraordinară pentru autoare. Adică care-i place ei?
Atunci de ce se cacă românii pe ei cu manelele? Unora le plac manelele, foarte mult chiar, ergo, manelele sunt extraordinare.

Jetul meu era parte din mine. Prin el, eram una cu WC-ul. Două suflete, care se înțeleg și se unesc într-un mod în care nu am făcut-o cu alți oameni. Empatie.

Si mi-am dat seama ca pana la urma si subiectul trebuie sa fie dispus sa se lase fotografiat, sa isi expuna sufletul in fata fotografului.

Fotografiile cu suflet tind sa fie descifrate de oameni cu suflet similar celui ce le-a surprins si parca sunt si mai predispuse sa se dezvaluie acestora. Dar pana la urma fiecare vede ce simte intr-o fotografiea. Poate eu vad singuratate, poate altii vad liniste, poate altii nu vad nimic.

Uneori ma gandeam ca cel mai greu e sa fotografiezi oameni, sa le surprinzi interiorul intr-o poza.

E foarte ușor. Ai nevoie de un bisturiu și un blitz că s-ar putea să fie întuneric.


Mi-a atras atenția un comentariu:

“Aproape toti avem un aparat de fotografiat sau macar un telefon cu camera si “tragem poze” ori de cate ori simtim nevoia. Si atunci unde mai este arta? Unde mai este unicitatea unei fotografii?” Cred că îţi pot răspunde eu la întrebări: arta există în orice fotografie, chiar dacă nu toţi privitorii o văd. O fotografie a unui pix să spunem poate însemna o chestie banală pentru unii, spunând că şi ei pot să “pozeze” aşa ceva. În primul rând, nu pot ei să pozeze, pentru că de pozat pozează doar modelul, în cazul nostru pixul. Ei pot doar să fptpgrafieze. Dar acea persoană care a făcut fotografia a pus mult suflet şi aici pot da N motive: a fost primul pix al copilului, a fost pixul primit de la cineva drag, sau poate primul pix cu peniţa nu ştiu de care din viaţa lui. Arta nu trebuie să se vadă într-o fotografie. Arta se simte într-o fotografie. Denisa( Atitudine Slabă )

Gata, ne-am lămurit. Arta e peste tot. Să curgă cu artă. Un jet imens de artă.

3 comments:

  1. Dar mei, acea postare a avut loc în contextul unui joc-concurs a cărui tema viza tocmai fotografia dintr-o perspectivă transfiguratoare. True, tema a fost propusă chiar de autoarea citată de tine, dar asta a fost una dintre teme, că de-a lungul timpului dânsa a propus și altele. La concurs au participat mai mulți oameni care au bloguri.

    Nu-i vorba că nu poți face poze mișto în mod relaxat și fără să-ți pui problema artei. E vorba că despre „artă” trebuia să scrie.

    Și dincolo de asta, aspirația de a căuta ceva frumos în marea de vulgaritate cotidiană nu ți se pare cel puțin lăudabilă și demnă de condiția de om?

    ReplyDelete
  2. Am văzut, nu mă interesează. Vorbesc despre clișee și gânditul în tipare.

    "Și dincolo de asta, aspirația de a căuta ceva frumos în marea de vulgaritate cotidiană nu ți se pare cel puțin lăudabilă și demnă de condiția de om?
    "

    Nu așa. Se iau niște rețete date de frumos și se pun peste. Matrița de frumos. Frumosul ăla vine din altă parte.

    ReplyDelete
  3. Eu am senzația că articolele respective sunt oneste și ingenue. Acum mai e și chestia asta, dacă îi spui cuiva „te iubesc” e clișeu. Uneori „te iubesc” chiar înseamnă „te iubesc”.

    ReplyDelete